Spiridușul din Căsuța de Turtă Dulce

În prima duminică de Advent, Majken și tata au construit o căsuță de turtă dulce. Avea patru pereți, un acoperiș cu zăpadă din zahăr pudră și o ușă pe care tata o decupase puțin strâmb. Majken a pus o bomboană roșie de jeleu pe post de clanță și o migdală pe horn. Apoi au așezat căsuța la fereastra bucătăriei, între sfeșnicul de Advent și bătrânul spiriduș cu barbă de vată.

A doua zi dimineață, ceva nu era în regulă.

Ușa cea strâmbă era întredeschisă, deși fusese închisă.

— Tu te-ai jucat la ea, nu-i așa? a spus tata.

— Ba deloc! a spus Majken.

Și-a luat blocul de desen și a desenat ușa și căsuța, întocmai ca o detectivă adevărată.

În dimineața următoare, bomboana de jeleu era pe horn, iar migdala, pe ușă. A doua zi, o urmă subțire cobora drept prin zăpada de zahăr de pe acoperiș, de parcă cineva s-ar fi dat cu sania.

Iar de ziua Sfintei Lucia, o zi din decembrie când copiii se îmbracă în alb și cântă, Majken a coborât în cămașa de noapte, cu beteală în păr. Atunci le-a zărit.

Urme mici, mici de pași în zăpada de pe acoperiș. Nu erau lăbuțe, ci ghetuțe cu toc, nu mai mari decât boabele de orez.

— Cineva locuiește în căsuța noastră de turtă dulce, a șoptit ea.

Nu i-a spus tatei. Nu încă. O detectivă adevărată nu spune nimic până nu e sigură. În schimb, s-a gândit la ce spunea bunica: de Crăciun, trebuie să lași afară un castron cu orez cu lapte pentru spiridușul care are grijă de casă. Altfel, se supără și face pozne.

Ușa, bomboana de jeleu, urma de sanie. Toate erau pozne. Cine locuia în căsuța de turtă dulce era, pesemne, un spiriduș. Dar unul mititel de tot. Iar un spiriduș atât de mic nu are nevoie de un castron mare, s-a gândit Majken.

Așa că, în seara dinaintea Ajunului, a luat un degetar din cutia de cusut a bunicii. L-a umplut cu orez cu lapte rămas de la cină, a pus o stafidă deasupra și l-a așezat chiar în fața ușii celei strâmbe.

— Poftă bună, a șoptit ea. Și Crăciun fericit!

În noaptea aceea, Majken nu putea să doarmă. Casa trosnea și scârțâia, iar afară ningea atât de liniștit, încât aproape că se auzea. Până la urmă, și-a luat lanterna și a coborât tiptil scările, a trecut pe lângă bradul care mirosea a pădure și a intrat în bucătăria întunecată.

Nu a aprins lumina. S-a așezat pe podea și a așteptat.

La început nu s-a întâmplat nimic. Apoi s-a auzit un mic scârțâit. Ușa cea strâmbă s-a deschis și a ieșit un spiriduș de Crăciun. Nu era mai înalt decât degetul mic al lui Majken. Avea o barbă albă până la cingătoare și o căciulă roșie atât de lungă, încât ciucurele aproape că se târa prin zăpadă. În brațe ducea ceva verde.

Spiridușul a pus ce ducea în zăpadă, lângă căsuță. Era un ac din bradul de Crăciun din sufragerie. L-a ridicat în picioare și l-a înfipt într-un strop de zahăr pudră. Chiar în vârf a pus un grăunte de zahăr care strălucea.

Spiridușul își făcuse propriul brăduț de Crăciun.

Majken și-a ținut răsuflarea. Spiridușul s-a întors și a privit-o drept în ochi. Nu s-a ascuns în casă. A privit-o, pur și simplu, iar barba i-a tremurat puțin, de parcă ar fi zâmbit pe sub ea.

— Crăciun fericit, a șoptit Majken.

Spiridușul s-a așezat lângă degetar și a mâncat orezul cu lapte. A mâncat tot, iar la urmă de tot, stafida. Apoi și-a ridicat căciula în semn de salut, a intrat pe ușă și a tras-o după el.

În dimineața Ajunului, degetarul era gol și strălucitor, de parcă cineva îl curățase cu grijă până la ultima firimitură. Lângă el stătea brăduțul făcut dintr-un singur ac. Majken știa că era pentru ea.

Toată perioada Crăciunului, căsuța de turtă dulce a rămas la fereastră și nimeni nu a avut voie să mănânce din ea. Dar de ziua Sfântului Knut, când oamenii dansează în jurul bradului ca să-și ia rămas-bun de la Crăciun, tata a vrut să o arunce. Majken a spus nu.

— Cineva locuiește acolo, a spus ea. Și e iarnă.

Tata s-a uitat la ea. Apoi s-a uitat la brăduțul făcut dintr-un singur ac.

— Magazia, a spus el. Acolo e uscat. Și spiridușilor le-a plăcut dintotdeauna să locuiască în magazii.

Așa că au mutat căsuța de turtă dulce în magazie, pe un raft unde era uscat și liniște. Majken umplea din nou degetarul în fiecare sâmbătă. L-a desenat și pe spiriduș în blocul ei de desen, cu căciula lui roșie.

Iar dacă într-o seară de ianuarie treci tiptil pe lângă magazie și te uiți foarte, foarte atent, poate că vei zări o luminiță într-o fereastră de turtă dulce.