Dragonul care a ieșit din desen

Luca desenase un dragon. Era verde și rotund ca un cartof, avea trei coarne roșii, o aripă portocalie, un ochi mare și o inimă roz chiar în mijlocul burții. Luca l-a numit Nino și a pus desenul pe perete, lângă pat.

– Noapte bună, Nino, a spus Luca și a stins lumina.

În miezul nopții, Luca s-a trezit auzind un zgomot. Scârț, scârț. Scârț, scârț.

Luca a aprins veioza de noapte. Desenul era gol. Acolo unde ar fi trebuit să fie dragonul nu se vedeau decât hârtia albă și o mică pată verde într-un colț. Iar pe podea stătea Nino, mare cât o pisică și la fel de verde ca un creion cerat, clipind din singurul lui ochi.

– Bună, a spus Nino. Vocea lui suna ca un creion cerat tras repede pe hârtie. Mi-e foame.

– Ce mănâncă dragonii? a șoptit Luca.

– Culori, a spus Nino, de parcă toată lumea știa asta.

Luca a scos borcanul cu creioane cerate. Nino le-a mirosit și a ales unul albastru. L-a ronțăit ca pe un morcov și, pe loc, aripa i s-a făcut albastră ca cerul. A încercat să dea din ea. S-a ridicat puțin de la podea și a aterizat pe fund.

– Încă o aripă, a spus Nino. Atunci o să pot zbura cu adevărat.

Luca i-ar fi desenat bucuros încă o aripă. Dar în borcan fusese un singur creion albastru, iar acum era în burta lui Nino. Cutia mare cu creioane cerate era în bucătărie.

Pe hol era întuneric. Podeaua scârțâia. Nino s-a ghemuit în spatele picioarelor lui Luca.

– Ți-e frică? a întrebat Luca.

– Dragonilor nu le e niciodată frică, a spus Nino cu vocea tremurândă. Dar mai bine mergi tu primul.

Au mers tiptil prin hol, pe lângă haina lui tata, care în întuneric semăna cu un monstru, până în bucătărie. Cutia cu creioane era pe masă. Luca s-a urcat pe un scaun și a întins mâna după ea.

Atunci s-a auzit un bâzâit. O luminiță verde s-a aprins jos, lângă podea, și ceva rotund și turtit a pornit drept spre ei.

– MONSTRU! a țipat Nino și a sărit în brațele lui Luca.

Era robotul de aspirare. De obicei, pornea noaptea, când toți dormeau. Bâzâia și se întorcea, înghițind tot ce găsea pe podea. Iar un dragon făcut din creion cerat era aproape ca niște firimituri.

– Nu te prinde, a spus Luca, strângându-l pe Nino în brațe. Îți promit.

Luca a întins un picior și a împins robotul în cealaltă direcție. Acesta a bâzâit surprins, a stat puțin pe gânduri și a plecat pe sub masa din bucătărie.

Nino a ridicat privirea. Inima de pe burta lui strălucea ușor, în roz.

– Ai fost curajos, a spus el.

– Și tu, a spus Luca. Doar ai venit cu mine.

Dincolo de fereastra bucătăriei, cerul începuse să se lumineze. Deodată, Nino a părut îngrijorat.

– Trebuie să ajung acasă înainte să răsară soarele, a spus el. Un desen trebuie să fie pe hârtia lui dimineața. Altfel nu se mai poate întoarce niciodată.

Au fugit prin hol, pe lângă haina-monstru, până în cameră. Din mers, Nino a înșfăcat un creion albastru din cutie. Și-a luat avânt și a sărit direct în hârtia albă. S-a auzit un foșnet și iată-l din nou acolo, turtit și nemișcat, chiar unde îl desenase Luca.

Luca s-a cuibărit sub plapumă și a adormit înainte să ajungă cu capul pe pernă.

Dar desenul nu mai era chiar la fel.

Când tata a intrat să-l trezească pe Luca, dragonul din desen arăta ca înainte, cu trei coarne roșii și o inimă roz. Dar aripa lui era albastră. Iar într-o lăbuță ținea un mic creion cerat albastru.

– Ai schimbat desenul? a întrebat tata.

– Nu, a spus Luca zâmbind. A mâncat.

În dimineața aceea, Luca a terminat desenul: i-a făcut dragonului încă o aripă și, lângă el, un pătuț, ca Nino să aibă unde dormi până în noaptea următoare.