Lasă copilul să inventeze o poveste: cum creați povești împreună

Când inventează povești, copiii exersează lucruri care îi vor ajuta mai târziu să citească și să scrie: să lege întâmplările între ele, să explice de ce contează ceva și să-și aleagă cuvintele. Nu trebuie să pregătești nimic, doar să asculți și să scrii. Iată cum puteți începe de la aproximativ trei ani, ce spun cercetările și cum poate deveni povestea o carte adevărată.

De ce merită să petreceți un sfert de oră inventând povești

Într-un studiu american, cercetătorii au urmărit 32 de copii de la cinci până la opt ani. La opt ani, cei care la cinci ani explicau în poveștile lor de ce conta un lucru, nu doar ce se întâmplase, înțelegeau mai bine textele citite. Copiii care înțelegeau cel mai bine cum se leagă o poveste au scris ei înșiși povești mai bune trei ani mai târziu (Griffin și colab., 2004).

O analiză a 40 de studii a arătat că exersarea povestirii îi ajută pe copii. Metodele care au dat cele mai bune rezultate aveau câteva lucruri în comun: discuții despre cum este construită o poveste, imagini și cuvinte care ajută memoria și multe ocazii pentru copil de a povesti (Pico și colab., 2021).

Povestitul nu e important doar la școală. Și educatorii îl prețuiesc: de exemplu, programa pentru grădiniță din Suedia îi încurajează pe copii să se joace cu cuvintele, să povestească, să-și exprime gândurile și să creeze în diferite moduri. Acasă nu e nevoie de un plan. E suficient să fie cineva care întreabă, ascultă și scrie.

Ce pot face copiii la diferite vârste

Logopecii descriu adesea dezvoltarea povestirii în etape. Pe la doi-trei ani, copilul înșiră lucruri care se întâmplă unul după altul. La trei-patru ani, întâmplările încep să se lege, dar povestea nu are neapărat o acțiune propriu-zisă. La patru-cinci ani apare o ordine mai clară, iar între cinci și șapte ani încep să apară o problemă și o rezolvare (NHS, pe baza lucrărilor lui Applebee).

Aceste etape sunt orientative, nu un calendar strict. Important este să pornești de unde se află copilul tău: un copil de trei ani poate avea nevoie de întrebări care să ducă povestea mai departe, iar unuia de șapte ani îi poți da o mână de ajutor să construiască un început, un mijloc și un final.

3–4 ani: povestiți despre ce s-a întâmplat

Începeți cu ceva ce copilul cunoaște deja. Roagă-l să-ți povestească despre ziua de la grădiniță, despre o poveste citită împreună sau despre desenul pe care tocmai l-a făcut. În loc să întrebi ce i-a plăcut cel mai mult, încearcă și ce s-a întâmplat apoi? Repetă-i cuvintele înainte să pui următoarea întrebare.

Puteți face la fel și când citiți împreună. Opriți-vă din când în când și lasă copilul să spună ce se întâmplă în imagine. Apoi schimbați rolurile: el povestește, iar tu pui întrebări. Metoda se numește lectură dialogică și s-a dovedit că îi ajută pe copii să-și dezvolte un limbaj mai bogat (What Works Clearinghouse).

Cercetătorii de la Universitatea din Göteborg au filmat copii de trei până la cinci ani în timp ce repovesteau. Copiii și-au adaptat povestea la cel care îi asculta, i-au păstrat structura și au folosit voci și gesturi. Capacitatea există deci de timpuriu, dar copiii au nevoie de spațiu să o folosească și de un adult care îi ascultă cu seriozitate (Universitatea din Göteborg).

5–6 ani: copilul povestește, tu scrii

Pe la cinci ani, mulți copii pot inventa o poveste întreagă, dar nu o pot scrie încă singuri. Aici intervii tu. Educatoarea și autoarea Vivian Paley îi invita pe copii să-i dicteze poveștile cuvânt cu cuvânt, în timp ce ea le scria. Mai târziu, în aceeași zi, copiii le jucau pe o scenă delimitată cu bandă adezivă pe podea, iar povestitorul își alegea rolul. Agenția pentru Educație din Suedia descrie metoda în materialele sale pentru educația preșcolară.

Câteva lucruri fac diferența. Scrie exact ce spune copilul, fără să-l corectezi. Citește-i fiecare propoziție înainte să continue. Întreabă-l ce nu este clar, de exemplu cine vorbește, dar încearcă să nu sugerezi ce ar trebui să se întâmple mai departe. La final, citește toată povestea cu voce tare, poate și pentru altcineva.

Dacă vorbiți mai multe limbi acasă, scrie povestea în limba în care o spune copilul. Este povestea lui și va curge mai ușor în limba în care se simte cel mai confortabil.

7–9 ani: început, cuprins și încheiere

În primii ani de școală, copiii învață să construiască o povestire cu început, o succesiune de întâmplări și încheiere, dar și să descrie un personaj. Creează și texte în care cuvintele se îmbină cu imaginile. Aceste deprinderi apar în programe școlare din întreaga lume, inclusiv în programa de limba suedeză pentru școala primară din Suedia.

Acasă, transformați totul într-un joc. Desenați mai întâi eroul și hotărâți cum îl cheamă, la ce se pricepe și de ce îi este frică. Teama poate deveni problema din poveste. Lasă eroul să încerce de trei ori să o rezolve: primele două încercări nu reușesc, dar a treia da. Este un truc vechi de povestitor și vă ajută să construiți cuprinsul. Modelul nostru de poveste urmează chiar această ordine.

Idei care vă ajută să începeți povestea

Prima propoziție e adesea cea mai grea. Zarurile cu imagini sau cuvinte vă oferă un punct de pornire pe care nu trebuie să-l inventeze nimeni: cine, unde și ce se întâmplă. Puteți tipări și decupa zarurile noastre pentru povești sau le puteți arunca direct pe pagină.

Multor copii le este mai ușor să povestească dacă desenează mai întâi. Au astfel ceva spre care să arate, iar eroul capătă un chip înainte de a avea o poveste. Dacă cel mic are nevoie de ajutor ca să înceapă, găsiți personaje simple de desenat pas cu pas.

Pietrele pentru povești, mici pietre pe care este desenată câte o imagine, funcționează la fel: copilul alege câte una și continuă povestea. Aceste instrumente nu au fost studiate fiecare în parte, dar oferă lucruri pe care analizele le consideră utile: imagini de care copilul se poate ajuta și o ordine clară.

Cum ar putea suna

Iată cum ar putea începe o poveste când un copil de cinci ani și un adult aruncă zarurile pentru povești: un robot pe Lună găsește o hartă secretă.

– Cum o cheamă pe robotă?

– Blinka. Clipește când se gândește.

– Și ce e pe hartă?

– Un X. Lângă un crater.

– Ce crezi că se află acolo?

– O înghețată care nu se topește niciodată, pentru că pe Lună e foarte frig.

– Ce se întâmplă când Blinka ajunge acolo?

Adultul nu a inventat nimic. A pus întrebări, a repetat cuvintele copilului și le-a scris. Povestea este a copilului și are deja un erou, un loc, un scop și loc pentru ceva care ar putea merge prost.

Când povestea este gata

Citește-o cu voce tare în aceeași seară, apoi încă o dată a doua zi. Copiii care au inventat o poveste vor adesea să o audă de mai multe ori și adaugă detalii noi de fiecare dată. Puteți să o jucați, să i-o povestiți bunicii la telefon sau să puneți desenul pe frigider.

Dacă vreți să o păstrați, o puteți transforma într-o carte. Cercetările despre cărțile personalizate pentru copii sugerează că cei mici învață mai bine cuvintele noi din părțile unei cărți care vorbesc despre ei și că discută mai mult despre astfel de cărți (Kucirkova și colab., 2014). Aceeași cercetătoare ne amintește că o carte despre copil ar trebui să-i deschidă și perspective noi, nu doar să reflecte ceea ce știe deja (The Psychologist, 2015). O poveste inventată chiar de copil le poate face pe amândouă: este a lui și îl duce într-un loc în care nu a mai fost niciodată.

Dacă preferați să citiți în seara aceasta o poveste deja scrisă, găsiți pe site povești pentru copii de citit cu voce tare. Puteți afla mai multe și despre importanța cititului cu voce tare.

Vrei să vezi cum arată o carte terminată înainte să te hotărăști? Răsfoiește cărțile noastre de exemplu.